i will find a title ^^"

I-am promis lui Miko-chan ca voi posta ficul. Va avertizez. La inceput nu e foarte interesant. Veti vedea pe parcurs ce se intampla...
Inceputul m-am decis sa il fac ca in vechiul meu fic, "vieti incandescente"[mdah.. sunt milk.tea]

Pentru prietenii mei…





Norii se surpau cu chip de diavol, înspăimântând fragmentele materiei lăsate să umble libere. Vărsau tristețea acumulată-și asupra pământului. Se eliberau indiferenți de toată cantitatea ce îi apăsa.Siluetele firave umblau nestingherite în căutarea fericirii ce lipsea. Cerșeau o formă de distracție. Singurul izvor dulce de zâmbete era parcul de distracție al amintirii mele. Mă aflam atunci în roata imensă de metal, înălțimea ei dându-mi un sentiment de nesiguranță.
- Vei pleca din oraș la sfârșitul anului? Am întrebat clătinându-mi mintea și glasul.
- Nu. De ce aș face-o?
“ -Nu. De ce aș face-o?” Mi-am repetat în gând. Cât de patetică eram încercând să along propriile mele gânduri cu privire la o plecare neașteptată.
- Probabil pentru că suntem în ultimul an de liceu.
- Jur pe albastru că nu voi pleca. Să mi se usuce ochii dacă mint.
În acel moment, băiatul a întins mâna cu degetele strânse, exceptându-l pe cel mic. Brațul meu s-a mișcat înghețat și l-a prelungit pe al său. De aici chipul brunetului împreună cu vocea sa s-au pierdut, precum o floare ofilită în vânt. De câte ori am scris pe versurile demo-urilor sale de atâtea ori am exprimat ce simțeam. Îi voi aduce aminte că un jurământ nerespectat este ca rana din piciorul unui cal. Te roade, te împiedică să mergi și în final te oprește. Mi-a fost frică timp de patru ani, dar în ultima lor secundă mi-a alungat teama. Profunzimea trăirilor acestea am putut-o simți doar eu. Vă voi explica de ce? și cum?.
Rasa umană trăiește cu cu falsa impresie că fericirea, tristețea, disperarea și ura sunt sentimente dezolante pe care viața îi îndeamnă să le trăiască. Mă intrigă mintea lor încuiată ce nu conștientizează că sentimentele trec fără effect pe langă ei, sfârșind tășite în pânzele existenței noastre. Constituim adevăratul suflet, duh și om, iar adesea plătim în momentele cruciale pentru greșelile prostești. Deși singura noastră vină este că nu ne putem controla pe deplin partea conștientă. Suntem doar suflete închise într-o carcasă pe care ei o numesc trup. Simțim trupul, îl vedem cum ne strică această cușcă. Satisfăcuți că se eliberează, mulți așteaptă distrugerea ei iminentă. Sunt printer puținii care și-au acceptat stăpânul, printer puținii care au binevoit să împartă fericirea alături de partea conștientă. Mi-e teamă că într-o zi va muri iar eu odată cu ea. Simt deja cum se stinge ușor, dar inevitabil cu fiecare lacrimă vărsată pentru trecutul lăsat în urmă.
Regretele, suspinele și teama răsună prin mine, izbindu-se fără sunet de albul infect al pereților. Sentimentele par a se revărsa cu scopul de a umple golul lăsat de fericire. Privesc neputincioasă cruditatea dezastrului. Tot ce pot face scumpa mea stăpână este să iau povestea de la început.
Am deschis ochii mintal în căutarea începutului poveștii. Amiaza lipsită de soarele dogoritor de vară mi-a oprit derularea amintirilor. Camera mea, atât de perfectă acum, era atunci doar o umbră cu pereți scorojiți. Cu o găleată obișnuită să suporte greutatea picăturilor scurse din tavan. O cameră goală, bătrână.
Tablourile proptite de perete își împărtășeau tonurile de albastru cu întreaga încăpere. Am aruncat o privire pe fereastră. Ploua de o zi și afară începea să se întunece. Mă grăbisem să iau ultima cutie cu fotografi din prag. Era grea, plină de rame fragile din sticlă, mai ceva ca niște bibelouri. Pentru o clipă am considerat melodia ce mi se derula în minte ca fiind fictivă, însă din instinct am întors capul spre spre prize din perete, coborând cu privirea de-a lungul firului negricios. Telefonul chiar vibra pe melodia celor de la GazettE. Era mai gălăgioasă decât până acum. Am ezitat să răspund. Ritmul de bass răsuna în capul meu, mă amețea. De ce mă sunau? Ultima despărțire îmi fusese fatală iar numai gândul că insistau, că cerșeau o nouă conversație, mă facea să simt că leșin.
Tonalitatea joasă se derula repetitive, apăsându-mi timpanele. Suna a jale. Îmi făcea sentimentele să se zgruncine, să se rotească în jurul meu. Stop! Fă-l să înceteze! Strigam fără sunet. Amețeam iar pereții se transformau în foițe de plastic ce îmi împiedicau logica.
Nu ne scăpa! Suntem parte din tine! Ceva țipa, fulgerându-mi mintea cu sunetul ascuțit al vocii. Am deschis ochii și m-am trezit în mijlocul camerei, fără acel sunet deranjant. Ramele au sărit din cutie, spărgându-se una câte una în jurul meu. Simțeam cum ceva din mine se prăbușise, ceva imens. Chipul mamei rătăcea printre cioburi, cu acel zambet timid. Cât aș fi vrut să îmi rostească veșnicele, dar neepuizabilele încurajări. Însă ea era în camera alăturată, aranjând și probabil vorbind cu noul ei soț. Noul tată mă înebunea, noul oraș mă înebunea, noul apartament mă înebunea. Îmi părăsisem prietenii, casa și puținele lucruri ce mă mai legau de tatăl meu natural. Nu îl cunoscusem și totuși… nu îl puteam urâ pentru că plecase. De altfel nu o puteam urâ nici pe mama. Exista un respect deosebit între noi și un fel de prietenie. Nu o condamnam… Era mult prea frumoasă pentru a fi asociată cuvântului văduvă. Parcă îi auzeam vocea blajină, solicitându-mă entuziasmată. Am scuturat din cap căci suna prea clar.
- Da mami! Vin acum! Am răspuns puțin dezamăgită, deranjată. Uram când era nevoită să-mi vadă tristețea.
M-am ridicat leneș de pe podea, începând să adun cioburile. Am evitat zdrăngăneala, punându-le în cutie. Spre norocul meu nu auzise zgomotele. Mi-am privit pentru o clipă, absentă, palma zgâriată ușor , ridicându-mă brusc la al doilea apel al mamei. Holul mi s-a părut atunci mult prea lung, umplut de vietăți stanii nevăzute. Toate în acele clipe îmi păreau stranii și răzbunătoare. Oare înebuneam? Nu. Nu era asta. Era cu totul altceva iar mama nu trebuia să observe acel ceva. Motiv pentru care am exersat un zâmbet natural înainte de a călca în bucătărie.
- Haide Carmen. Credeam că nu vei mai ajunge.
Ce ironie… Robert mă privea din prag întrebător. Am dat din umeri în semn că nu știu nimic. Răzvan stătea pe un scaun la masă, lânga mama. Ne-a zâmbit amândurora, dând drumul la conversație:
- Mama voastră și cu mine am luat o decizie.
Ea l-a completat într-un mod uimitor :
- Vă vom trimite la părinții lui Răzvan până ce apartamentul va fi gata de reamenajat.
Am rămas crispată, derulând de nenumărate ori cuvintele ei în minte. Mă simțeam inutilă și totodată revoltată. Dar de ce nu puteam face nimic? De ce nu protestam? De ce tăceam? Trebuie să îi spun. Trebuie… Trebuie! Ii spun!
- Dar deabia am ajuns aici mamă! Nu ne poți muta din oraș în oraș! Robert, fratele meu, mi-a tăiat-o scurt înainte de a apuca să deschid gura.
- Robert, fi cuminte și ascultă-mă. Nu vă putem chinui să stați în dezastrul ăsta până când noi terminăm. În plus vor fi câteva demolări de făcut. Nu vă putem trimite pur și simplu la plimbare pe afară.
Am ascultat conversația, dând dreptate ambelor părți. Fără alte adăugări, brunetul m-a tras afară din bucătărie. Am încercat să ezit. Ştiam că trebuia să acceptăm într-un final întreaga situație. Nu puteam juca rolul victimei la nesfârșit. Fericirea mamei era în joc iar personal eram gata să renunț pentru ea. Robert m-a tras afară pe scări cu mici icnete de furie. Ploaia răsuna în tabla de protecție a fațadei blocului. S-a oprit abia sub acest mic acoperiș, lăsându-mi ușor mâna.

Destul de interesant,mie imi place good job.
P.S:Girl,cat ti-a luat sa scrii?

ma bucur ca lai postat in sfarsit.esti foarte talentata si e pacat sa nuti citeasca cineva ficurile

nice work!